Cuvinte nerostite, de tristete si dor

Tacerea este iubirea contemplata a vorbelor cu zgomot si a absurdului din noi, respinsa doar de proiectiile unei minti vanitoase si avare care in egoismul si singuratatea lui, vrea doar sa ne sopteasca, in felul sau, nevoia sa de a fi iubit.E doar modul lui, uneori si razvratit, de a striga, pentru a ne trezi. El doar ne indemna sa ne acceptam blandetea si puritatea. Asteapta sa fie incalzit din nou de un suflet cald, ce ieri inca zacea trist si poate azi se va trezi. Sufletul asteaptapta bland si umil, sa fie redescoperit si apoi salvat din ungherele intunecate ale inimi noastre pietrificate.

 

E suficienta o singura rostire a vibratiei magice a unor simple alaturari de cuvinte. Lipsa rostirii si asumarii lor, nu ne mai lasa umezite buzele de saruturi pline de puritate, patima si tandrete, si nici obraji spalati de lacrimi ale fericirii. Sunt cuvante nerostit dupa care aproape fiecare din noi, tanjim in fiecare zi. Ne ascundem insa in spatele a zeci de mii de vorbe goale, menite a nu auzi si asuma esente. Ne tesem pentru asta, zeci de masti ce izvoresc din frica, ale unui alt ego fals si obosit. Prin noile noastre fete, devenim doar reci, distanti si uneori, perfizi. Si astfel, transcedem catre nefericire, un sine fals, ce credem ca na apara prin lume…. Insa e doar masca perfida a fricii si a tacerii izolate, de tristetea de a nu mai auzii rostirea cuvintelor dupa care tanjim. Si astfel, zi de zi ne lasam inima sa se transforme in stanca si stane istovitoare de piatra.

Traim absurdul tristetii din noi , anesteziati intr-o inima copleita ce o sufocam in goana noastra dupa implinirea absurdului din noi. Vanitosi, ne pacalim prin ego, ca maine va fi mai bine, ca in spatele urmatorului zid vom descoperii fericirea, insa descoperim doar o alta stanca, a unei alte inimi impietrite. De prea multe ori ne-am tradat singuri asteptarile, pentru a mai spera sau pentru a ne opune dorintei aprige a resemnarii. Ne e teama de propria teama si de aceea devenim incapabili sa mai recunoastem fericirea si sa admitem ca ea este deja in fiecare din noi. Alergam dupa himerele ei si ne e teama ca o vom rataci din nou, caci nu mai stim nici cum arata, Si asta ne copleseste. La fiecare incercare ratata, pierdem cate putin din suflet si astfel lasam sa creasca alte si alte stanci care treptat si ireversibil ne pietrifica inima si ne ascund parti din suflet, idanc ingropte in intunericul ei tot mai apasator.

In absurdul nostru nici macar nu realizam ca de fapt ne-am vlaguit inima si sufletul de lumina, chiar de stim ca fara lumina, nici viata nu exista. Gandul ca am pierdut harta labirintului inimi noastre si i-am ratacit calea, ne paralizeaza. Vanitatea ne impiedica sa vedem adevarul propriilor nempliniri, iar asta ne indeamna la renuntare, dupa fiecare noua incercare. Ne e frica sa ne eliberam de convingeri false, si de frici, pentru a avea curajul sa spargem colturile pietrificate ale coliviei sau sa rupem lanturile cu care ne-am ferecat inima. Ne temem ca lumina din spatele lor ne va putea orbi. Ne e frica ca daca vom deschide ochii si nu vom vedea in afara inimii fericirea, vom fi siliti sa recunoastem propriul esec, si absurdul prin care chiar noi neam incarcerat sufletul si l-am parasit zidindu-l in spatele stancilor inimii. Si astfel continuam sa alergam in goana uitarii, rataciti in cautarea fericirii.

Suntem tristi si coplesiti de amintirea dorintelor si viselor noastre pierdute si ratate. Nu recunoastem, dar stim ca pentru ranile noastre deschise, doar sufletul poate gasi alinare. Doar el ne stie calea spre lumina si poate ientelege labirintul incercarilor aripilor noastre frante si a cautarilor esuate. Partea negativa a ego-ului stie in sinea iluziei sale, ca, atata timp cat stapaneste colivia aurita a sufletului si stancile ce ne tin inima impietrita, nu ne vom putea elibera de stapanirea lui. Sufletul nostru e nestemata lui si o pazeste doar pentru el, fara sa-si inteleaga absurdul nefericirii, pentru neimpliniri si visuril ratate, de iubiri si bucurii refuzate.

Ego-ul acepta si imprima reguli absurde pentru a ne feri de propia noastra razvratire in descoperirea fericiri. Manipularea sa emotionala, este forma sa tandra de exprimare, prin care ne arata felul sau de a ne iubi rece si fara sentimente. O fae astfel pentru a astfel a invatat-o. Fara sa constientizeze, La randul sau, el este robul tacerii inimi si sufletului nostru. Si astfel, in mod inconstient, opozitia lu,i este doar razvratire a unui ego trist si temator, care simte si stie durerea si tacerea inimii, ce prin absurdul sau, ia devenit colivie. El stie ca sia pierdut perechea din vanitate si incapacitatea de a daruii. De aceea, din spatele si siguranta unei inimi pietrificate, nu-i pasa de sufletul nostru e trist si neferecat. Ne tine in loc, desi stie ca latura sa buna, tanjeste sa fie la randul sau, redescoperit si iubit. Vrea sa se se bucure din nou de mangaierea si imbratisarea calda de lumina. In sinea lui, inca-si aminteste nostalgic, de vremurile in care, inca mai putea ierta si rosti acel bland si suav… TE IUBESC!

Inima plange inca, caci se topeste de dorul vremurilor in care tresalta de fiorul libertatii, in imbratisari si soapte calde de iubire in armonie si amor. Retraieste eliberarea cu un zambet suav pe buze, iar printre siroaiele de lacrimi ce-i mangaie obrajii si buzele innabusite de mii de saruturi de dragoste si dor, traieste bucuria imbratisarii ca o vraja, pana tarziu in zori… Inca simte feeria nostalgiei, in zborul sau lin si vraja ce trece prin aripile-i zvelte purtate-n adieri blande de vant, de primavara. Simturile-i sunt din nou coplesite de miresmele florilor de mai, revarsate in mirifice culori de curcubeu. E vraja fericirii ce-i cuprinde toate simturile in valuri de fericire si beaitudine. E fiorul iubirii ce renaste in fiecare atom si fiecare particica a corpul sau devenit din nou astral . E momentul in care si cuvintele dispar, caci prezenta lor, devine de prisos!

By: Sandor Kasza

No Comments

Titlu formular de comentariu

Copyright © KAS 2013